Păreri despre prietenie sau una din lecţiile primite de la viaţă

Când ajungi să te cunoşti? Când alţii îţi spun ceea ce cred despre tine sau când ajungi tu să-ţi cunoşti propriile limite? De câte ori nu ne rănim certitudinile alergând după incertitudini? De câte ori nu ne rănim prietenii neştiind să le fim prieteni? 

Existăm într-o mare de iluzii şi ne hrănim cu ele. Ne pierdem trecutul sperând că prezentul îl putem trăi fără inima cu care ne-am născut şi care ne-a ajutat să dăm viaţă amintirilor şi întâmplărilor din tot acest timp scurs, implacabil, în favoarea sau defavoarea noastră. 

Şi astfel ne trezim că trăim într-un timp ireal, prezent sau viitor, când noi nu mai ştim cine suntem iar ceilalţi nu ştiu că nu te întâlnesc pe tine, întâiul născut, ci întâlnesc un avatar, adică o transformare neprevăzută şi chinuitoare care a intervenit în evoluţia fiinţei tale.

Şi unde suntem noi, cei născuţi din carne şi sânge, cei născuţi cu inimă, suflet şi sentimente, cei nefalsificaţi?

Nicăieri prieteni, pentru ca nu mai ştim să definim noţiunea de prietenie, sau o definim, de la caz la caz, foarte diferit. Ne mascăm doar incapacitatea de a accepta şi asuma situaţiile în care ajungem şi neîmplinirile pe care le trăim. 

De aceea, avem prieteni care nu-ţi mai pot da răspunsuri pentru că nu ştiu că, mai întâi, ar trebui să-ţi asculte întrebările. Şi acesta este motivul pentru care am învăţat că prietenia doare.

Fuga unei inimi obosite

M-am trezit.
Oare despre ce mi-a fost visul?
Parcă despre gânduri amestecate,
printre frunzele uscate ale unui alun?
Sau, oare, despre vorbe uitate a fi rostite,
dosite prin vechi lăzi de zestre mucegăite?
Eram agitată.
Nu-mi regăseam visul şi nu înţelegeam realitatea.
Oare unde-mi bătea inima?
Mă durea neputinţa simţurilor adormite
Şi fuga inimii mele obosite,
în singura noapte în care mi-am dorit
sa te visez.
Sunt confuză.
Lasă-mi gândurile, rând pe rând, să se odihnească,
pe fiecare bătaie a inimii tale.
Numai aşa vom reuşi, contopind neliniştile,
Să avem un ultim dans,
Amândoi.
Tu şi eu.

Dublă identitate

Ploaia cade, buimacă, aruncată de ceruri, într-o piaţă plină de porumbei sălbatici. Zâmbind, se ridică şi păşeşte maiestuoasă printre aripile ude.

Trecători uimiţi se opresc să o zărească. Frumuseţea ei rece îi lasă zgribuliţi. Şi ea păşeşte triumfător....peste imaginea mea, peste imaginea ta, peste imaginea lor contopindu-se gemând cu pământul copleşit de dorinţa lui arzătoare pentru ea.

Şi ne lasă ameţiţi căutându-ne sufletele în aburul născut din această furibundă contopire.

Mă oglindesc în apa ploii şi tresar speriată uitându-mă la un chip care nu-i al meu. Doamne! Ploaia mi-a furat chipul şi-acum privesc o faţă ce-mi este complet străina. Şi-ncep să strig, să urlu, să chem înapoi ploaia. Şi ea îmi răspunde, cu un hohot, aruncând peste mine furtuna.

Ridic mâinile către cer şi râd, şi plâng, şi caut să înteleg care dintre cele două chipuri îmi aparţine. Şi-atunci realizez: nu mai ştim cine suntem pentru că am uitat cine am fost. Nu mai avem decât o continua luptă între a abandona şi a naşte câte o identitate pentru fiecare nevoie pe care avem impresia ca ne-o identificăm.

Vai nouă.....

Lili - minunata mea poveste

Acest text a fost scris în 13.09.2005, la un an de la dispariţia mătuşii mele, o fiinţă atât de dragă mie. Şi de fiecare data când se apropie sărbătorile mă gândesc, cu sufletul plin de lacrimi, la ea şi o simt în permanenţă aproape.

Ai dispărut...... A trecut un an şi încă nu pot accepta gândul că te-am pierdut pentru totdeauna.

Zi de zi te caut cu privirea, rănindu-mi gândul cu absenţa ta. Cât mi-aş fi dorit s-aştept lacrima să-mi vină, dar nu ne-ai dat timp pentru aşteptare. Ai dispărut fără nici un presentiment si ne-ai lăsat într-o suferinţă pe care nici măcar nu reusim să ne-o împărtăşim. Am rămas doar cu regretul că n-am reusit să-ţi spunem cât de mult te iubim şi...Doamne, cât de tare doare asta.

Acum ai ajuns o poveste, pe care o spunem celor care n-au avut bucuria de a te cunoaşte. Cât mi-aş fi dorit să nu am ocazia de a spune poveşti cu tine. Poate sufletul tău bun e acum mai aproape de noi sau chiar în noi, învaţându-ne să trăim fără tine, fără zâmbetul tău cald, fără vorba ta ca o alinare, fără bucuria cu care tu îţi trăiai fiecare clipă şi, mai ales, fără dragostea pe care o aveai pentru fiecare dintre noi.

Acum, te-nchid în suflet ca pe o-ntristare şi fiecare zi care trece , fără tine, înseamnă o lacrimă în plus în inima mea.

Iubita mea....niciodata n-o să reuşesc să-mi pot lua "la revedere".

Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul în pace.

Darul din seara lui Moş Nicolae

În această seara specială, adânc, în  mine, se trezesc apusuri născute din dimineţi liniştite. E una din cele trei nopţi magice în care, din negura timpurilor şi din mirosul liniştitor al copilăriei, mă transform şi adorm cu minunatul sentiment şi intensa trăire că sunt copil. 

Şi mi se face atât de dor de copilul din mine, de dragostea şi grija părinţilor mei, de glasul blând al mamei şi de privirea caldă a tatei, de zâmbetul ştrengar al micuţei mele surori, de tot ceea ce am avut şi nu voi mai avea niciodată: vorbele bune şi mângâierile bunicilor mei şi ale mătuşii mele.

Şi-atunci realizez că niciodată nu putem aprecia cât timp avem la dispoziţie ca să le spunem celor dragi cât de mult îi iubim şi cât de mult înseamnă pentru noi iubirea, grija şi mângâierea lor.

De aceea, dragii mei dragi, copilul, iubita, sora, cumnata, mătuşa, verişoara, prietena din mine vă spune cât de important e să primesc fiecare zâmbet al vostru, fiecare îmbrăţişare, mângâiere sau vorbă bună pe care mi-o oferiţi, fiecare sfat pe care mi-l daţi, fiecare zi trăită lângă voi, ocrotită de iubirea voastră.

Cum aş putea vreodată să vă mulţumesc?

Primiţi, vă rog, toată afecţiunea şi preţuirea mea, precum şi aceste gânduri, drept darul pe care vi-l trimit în seara de Moş Nicolae.

Gi, primul dans

Mi-amintesc primul dans cu tine, Gi
Străin de toate acele priviri furişate,
iscoditoare şi egoiste.
Mi-amintesc căldura palmei tale, Gi
Când mi-am abandonat în ea dorinţele,
gemând satisfăcute.
Mi-amintesc chemarea braţelor tale, Gi
În care mi-am regăsit aşteptările,
demult uitate.
Mi-amintesc pacea din sufletul meu, Gi
Născută din lumina trăirilor tale,
tainic păstrate.
Aşa îmi amintesc primul nostru dans, Gi.

Nimic altceva

Tresar,
de fiecare dată
când mi se pare
că-ți aud
tremurul pleoapelor.
Îmi ascund palmele
de privirile tale răvășite,
pentru a-ți asculta,
mai bine,
bătăile inimii.
Mă simți?
M-am cuibărit
în dorințele tale
ca să mă pot
găsi,
refugiată,
în sufletul tău.
Te rog,
dorește-mă mai puțin,
ca să mă poți iubi
mai mult.
Nu cer nimic altceva.

Radu, îngerul meu din soare

Privirile tale,
zbor de cocori maronii
ridicându-se în zarea
absorbită de-apus.
Zâmbetele tale,
mănunchiuri de raze
născându-se în clipe
luminate de dor.
Căldura trăirilor tale,
ne umple viaţa de
minune, iubire
speranţă şi culoare.
Te iubim.
La mulţi ani! înger din soare
Te iubim,
La mulţi ani! şi-un zbor fără nor

.

Destine fără umbră

Zboruri reduse
de tăceri nerostite
Ceasuri de veghe
strecurându-se în noi,
Umbre de sânge,
pe gânduri pătrunse
de-al dorului tremur
și-al frigului ploi.
Destine fragile
atârnând în furtună,
Dureri neștiute
ne inundă treptat,
Ne dorim,
Dar ne-ascundem.
Nu mai știm ce-i lumina.
Ne dorim,
Dar, atât.
Nu mai credem în noi.

Tăcerile tale

Cât mă rănesc tăcerile tale!
Pătate de gânduri,
De tristeți și nesomn.
Mă tulburi cu toate
trăirile tale,
Și-n mine te-ascund
atunci când mi-e dor.
Îmi zboară spre tine
o mie de vise,
Pe toate le-nchizi
rătăcindu-le apoi,
Iar în  mine se frâng
orice zboruri promise
Visând înainte
și trăind înapoi!

Durerea, ca monedă de schimb

Ți-am ascuns sufletul
în priviri nepermise.
Prin vene îmi curge
zbuciumul tău,
Mă doare durerea
trăirilor tale,
Suferința mă doare,
din sângele meu.
Mă simt prizoniera
tăcerilor noastre
În mine-i revoltă,
cuvintele fierb
Mă doare.....mă doare,
neputința mă doare
când la tine gândesc,
intuind un păcat,
Durerea-ţi corimb,
în mine,
sa piară
aruncandu-mi
 un zâmbet,
.....ca monedă de schimb.

Iubiri negociate

Aud din ce în ce mai des noțiunea de "iubire negociată". Și mă înfior. Și încep să mă întreb: te sacrifici sau te compromiți iubind? O iubire negociată duce la pierderea oricărei speranțe sau naște un compromis?

În ceea ce mă privește există un singur răspuns: dacă negociezi nu poți fi în stare să iubești. N-ai avea cum, pentru că iubirea înseamnă lipsa oricăror limite. Înseamnă abandon, speranță, lumină, putere de a dărui. Cum să poți negocia toate acestea? Ți-ai putea negocia trăirile de moment? Ți-ai putea negocia gesturile spontane?  Ți-ai putea negocia zâmbetele scăpate, furișate sau născute din atingerea caldă a celui pe care-l iubești?

Când iubești îți dorești căldura privirilor iubitului tău, plăcerea gândurilor vinovate, multitudinea trăirilor născute din visurile tale nerostite vreodată.

Crezi că se poate negocia ceva? Nu.

Poți doar să iubești, așa cum n-ai mai făcut-o niciodată, cu sălbăticia simțurilor dezlănțuite, cu inconștiența trăirilor din plin gustate, cu  bucuria amintirilor rememorate.

Când începe negocierea începe și căderea. Atunci uiți cum e să trăiești, uiți cum e să fii liber și te trezești înlănțuit. Când accepți negocierea ai acceptat și dispariția magiei ce vă lega. Și sunteți pierduți. Și nimeni nu vă mai regăsește. Nici măcar voi.

Și mai e de făcut un singur lucru: să înveți să trăiești cu durerea.

Și-astfel ajungi  să-ți pierzi iubirea.

Dor

Mi-e dor de privirile lui întunecate,
De fragilitatea gesturilor,
Si de vulcanica neexprimare a dorințelor.
Mi-e dor de căldura zâmbetelor evadate,
ce ascund cascade de vorbe nerostite.
Cum  să pătrund în lumina,
când îl simt închis în întuneric?
Cum să-i repar gândul frânt din iubire,
când eu nu-i mai cunosc definiția?
Îmi simt sufletul singur
și mi-l doresc îngemănat.
Și-atunci... mi-e dor de el.
Și de toate  gândurile noastre,
ce n-au apucat să se nască.

Dragoste neterminată

În această seară am descoperit o dureroasă , dar în același timp minunată, poveste de dragoste, poveste care a izvorât din Ea, din El, din amândoi, și-acum moare, ascunsă adânc, în întreaga lor ființă.
O poveste, în care afli, într-un final uitat și părăsit,că sunt ore care iau naștere, special, pentru a te învăța să plângi, ore în care, obsedant, simți în suflet, agonia unei furtuni, căreia îi asculți îngrozit tânguirea.
Cred că la temelia fiecărei povești de dragoste există ceva greu de explicat, un fel de taină, greu de descifrat de un ochi străin, și uneori , imposibil de explicat și de cei dinăuntru. Această taină, sau mai bine zis mister, îi unește dincolo de voința, rațiunea sau propriul lor instinct de conservare. Un altceva decide pentru ei, un altceva plin de magie, mister, trăiri nedescoperite.
Cum ai putea să faci față unei astfel de provocări ?
Din păcate, află și ei că dragostea nu este veșnică. Ea vine, o trăiești ca pe o vâlvătaie, până când sufletul ți se face scrum, te bucuri de ea și apoi, ușor,ușor, se diluează , uneori atât de mult, încât ajunge chiar să dispară. Începuturile sunt o binecuvântare, trăirile pot deveni un păcat, iar finalurile se pot transforma în blestem.
Dupa o intensă pasiune, uneori,privind înapoi, constatăm că nu am luptat suficient că nu ne-am forțat în niciun fel destinul ci ne-am contemplat doar, incapabili să intervenim, căderea.



Ea l-a pierdut în fiecare zi și-astfel, transformându-i chipul în icoană, a ajuns să-și piardă credința. A simțit că intră într-un labirint fără ieșire în momentul în care a început să-și tortureze sufletul întrebându-se: mă iubește sau nu mă iubește?
Se urăște în fiecare moment pentru că nu are puterea de a-și opri agonia în care o aruncă, de fiecare dată, acest gând. Nu plânge. Încearcă doar să-și agațe privirea în sufletul lui , sperând că a mai rămas refugiat ceva din ea, acolo, în adâncul lui.
Se simte pierdută în el, pierdută între sine și nicăieri. Nu e nevoie să deschidă ochii ca să aibă puterea de a vedea asta. Trebuie doar să asculte și să își aplece uimirea către realitate, o realitatea în care se simte vlăguită, pentru că, doar în irealitate simte că trăiește.
Se simte îngrozită că i-ar putea fi auzite spaimele, gândurile și incertitudinile. N-ar vrea să-și închidă în inimă privirea, pentru că și-ar frânge zborul de-ar sta s-asculte, în inimă, privirile cum plâng.
Își privește uimită trupul, un trup pe care încă se mai văd urmele trecerii lui. Oare de ce nu i-a spus niciodata că aceste urme se înroșesc de fiecare dată când le privește?
Oare de ce nu i-a spus niciodata cât înseamnă El pentru Ea? De ce nu i-a spus că el este bătaia inimii ei? Cum ar mai putea EA să trăiască dacă aceasta bătaie ar înceta?
Poate că acum ar trebui să-i spună: " Dacă ti-ai dori să dispar din viața ta, ar trebui să mă arzi în adâncul sufletului tău. Dar aceasta ardere ne-ar lăsa singuri. Ne-am pierde sufletele si trăirile, și am pierde atâtea sentimente și clipe dorite... netrăite"

Cum să naști un zâmbet

Mă chinuiam să-i prind privirile și să-i definesc zâmbetele. Cine oare spunea ca nu zâmbește? Dacă m-aș fi putut strecura printre gânduri, poate că aș fi putut să dau naștere zâmbetelor lui.

Întotdeauna mi-am dorit un copil, oare de ce, acest copil, să nu fie zâmbetul lui? L-aș fi protejat așa cum protejezi un vis minunat, doar  că aceste speranțe sunt ascunse atât de adânc, în sufletul meu,  încât nici măcar nu pot fi ancorate.

Nu-mi doresc decât să-l pot privi fără a-l atinge. Să-l pătrund cu privirea, să-i deschid porți demult uitate, să-i explorez sufletul. Nu-mi doresc să-l ating, dar mă liniștește să-l simt aproape.

Oare mă va lasa să-i descifrez misterul? Își va lăsa, inconștient, toate gândurile, toate sentimentele, toate secretele în palmele mele dornice de căldura tuturor trăirilor sale? 

Am sărutat ploaia

În seara asta am sărutat ploaia.
Ascunsă în gânduri rătăcitoare,
I-am sărutat privirile, oglindite
În picăturile trecătoare.
Și-am sărutat ploaia.

Rostogolindu-se printre senzații netrăite,
Dureros alunecând, gemând,
Pe geamurile sufletelor noastre răvășite.
Am sărutat ploaia.
Și niciodata nu voi mai putea fi la fel
Pentru că ploaia, acea ploaie,
Era chiar EL.

Străinul naufragiat

Nu poate fi decât un naufragiat într-o lume fără nume. Îşi strânge amintirile într-o sticlă, atât de veche încât nu se mai vede urma începuturilor şi nu se poate distinge limita orizonturilor.  

Simte nisipul timpurilor cum îi biciueşte faţa şi se întreabă neîncetat când o să scape de fantomele care-i bântuie trecutul.

Este prizonierul unui întuneric pe care, din păcate, îl percepe şi aproape că a ajuns să-l înţeleagă. Şi această înţelegere îl transformă într-un bărbat orgolios şi mândru, cu atâta dorinţă de afirmare încât aproape că ajunge să se autodistrugă.

Important este  cât de multă energie reuseste să atragă, energie pe care, aproape inconştient, o fură de la orice fiinţă întâlneşte în cale.

Nimeni nu-l înţelege dar nici nu are pretenţia de a fi înţeles. Trăieşte intr-o mie de feluri foarte absorbit de propria-i persoană dar cu atenţie distributivă şi pentru cei cărora le alocă un dram de tandreţe.

Trăieşte drama neobositului alergător de cursă lungă : singurătatea. Îşi doreşte întotdeauna momentul triumfului, dar familia, rudele şi prietenii nu mai reprezintă publicul ţintă. Şi-atunci, vanitosul, se transformă într-un bărbat emotiv, pripit şi susceptibil.

N-ar accepta niciodată umilinţa, dar în adâncul sufletului lui se autoumileşte de o mie de ori pe zi. Cum de poate suporta atâtea contraste? Cum de se poate împăca cu ele şi-astfel, să-şi continue liniştit existenţa ?

Dacă ar reuşi să se împace cu trăirile violente din interiorul lui ar înţelege că este prizonierul unei iubiri fără început şi sfârşit, o iubire ce nu-l va părăsi niciodată dar care-i va mistui măruntaiele sufletului până se vor transforma în cenuşă. Şi-atunci, numai atunci, va putea să renască şi să se ridice ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă.

Pe cine oare va lăsa să-l ajute să renască ?

Atunci când îţi place tăcerea

Privindu-i ochii întunecaţi,
mirată,
pierdută în aşteptare,
m-am regăsit, după trecuţi ani,
zăcând abandonată,
prizonieră a hăţişului
adâncurilor lui
nimicitoare.
Şi-atunci,
împiedicându-ne în umbre,
împletindu-ne privirile,
aceleaşi priviri ce nu s-au regăsit
în iubire,
dar s-au redescoperit
în uitare,
au început să cânte.
Cîntecul nostru.
Un cântec despre trăiri devoratoare,
despre doruri nerostite,
despre iubiri nefinalizate.
Şi-aşa am înţeles.
Din noi a mai rămas
Doar tu...

Destin modificat

Îmi pierd visele.

Se scurg, ascunse-n imagini rătăcite,

Părăsind, grăbite, privirile-mi păstrate

În colturi de tăceri, demult uitate.

Îmi pierd speranţele.

Alunecând în vise nedormite,

Simţind durerea nopţii nenăscute

Din trupul meu, cu strigăte tăcute.

Îmi pierd iubirile.

Si-atunci mă pierd şi eu,

Femeie  fără vise şi speranţe,

Destin schimbat de gravele uzanţe.

Abandon

Ai apărut.
Îţi fur tresărirea
şi o ascund adânc în sufletul meu.
Nisipul se ridică
şi priveşte
cum mângâierea ploii
se risipeşte pe trupul tău.
Ridici mâinile spre cer,
îţi laşi capul pe spate
şi te răsuceşti uşor.
Asculţi tânguirea vântului,
ghemuindu-ţi fiinţa
şi te laşi cuprins de
furtună.
Şi-nchizi ochii.
Nu-ţi doreşti să-ţi fie rănite
privirile
de iluzia unui
căluţ sălbatic
alergând
cu coama răvăşită
de speranţă
şi inima pierdută
în nebunia
furtunii.

Când vântul îţi bate-n privire.....

E frig.....ţi-e frig....din ce în ce mai frig. Te zgribuleşti în haina-ţi, parcă, uneori prea mare.
Ţi se gârboveşte întreaga fiinţă. Şi trupul. Şi sufletul. Trăirile, sentimentele, împlinirile şi neîmplinirile.  Şi-aşa ajungi să uiţi de frumuseţea vieţii ce o trăieşti. Oare va afla cineva, vreodată, cât de adânc este abisul din sufletul tău?
De ce accepţi FEMEIE, vântul ce-ţi bate-n privire? Cum de-ai încuviinţat ca privirile născute de tine să dea naştere atâtor furtuni întârziate?
N-ai învăţat încă diferenţa dintre certitudini? Cu cât îl iubeşti mai mult cu atât îl vei "învăţa" să te iubească mai puţin. Şi când nici măcar durerea n-o vei mai putea simţi, vei încerca să împaci cele două certitudini si-ţi vei transforma viaţa într-un puzzle. Şi-astfel vei îmbina bucăţi din tine "iubită" cu bucăţi din tine "neiubită", ajungând să te vezi ciudat în ochii tăi şi, dureros, să te deplângi în ochii lui.
Cum s-a-ntâmplat, femeie, ca ochii tăi să  devină răscruci măturate de vânturi? Te naşti, dar cu fiecare naştere încerci să renaşti, şi-stfel, din propria-i cenuşă, o nouă pasăre Phoenix îşi ia zborul.
Si-atunci te-ntreb, de ce tu cea care naşti şi te renaşti, nu poţi păstra în ochi seninătatea acelei priviri dătătoare de viaţă?
Sunt o mulţime de femei cărora vântul le bate-n privire. Rugati-vă pentru ele...

Serendipity sau aptitudinea de a face descoperiri norocoase la întamplare

În seara asta, un vechi prieten, mi-a amintit de acest  film minunat "Serendipity", pe care o prietenă foarte dragă sufletului meu mi l-a recomandat în 2003. Este o comedie romantică despre influenţa destinului asupra a doi oameni care se caută doar unul pe celălalt. Pe scurt acţiunea filmului este următoarea:

Într-o aglomerată zi de cumpărături din iarna lui 1990, Jonathan Trager o întâlneşte pe Sara Thomas. Doi străini în New York, drumurile lor se întretaie odată cu goana nebună după cadouri de Crăciun, iar ei cad victime unei puternice atracţii reciproce. Deşi fiecare are deja câte o relaţie cu altcineva, Jonathan şi Sara îşi petrec seara hoinărind prin Manhattan, fără măcar să-şi ştie numele. Dar, când seara se sfârşeşte, cei doi sunt obligaţi să facă următorul pas. Jonathan îi cere numărul de telefon, dar Sara sugerează să lase mai bine soarta să decidă asupra viitorului lor. Astfel, ea îşi scrie numele şi numărul de telefon pe o carte, pe care o dă unui anticar, iar el îşi scrie numele şi numărul de telefon pe o bancnotă pe care o schimbă la un magazin. Dacă sunt predestinaţi să fie împreună, spune Sara, cartea şi bancnota se vor întoarce în posesia lor, iar ei se vor regăsi.
Câţiva ani mai târziu, vieţile lor s-au schimbat radical şi fiecare este pe punctul de a se căsători cu altcineva. Dar amândoi hotărăsc în secret că trebuie neapărat să încerce să se vadă pentru ultima dată şi să se convingă dacă erau predestinaţi să fie împreuna sau nu. Astfel au putut să păcălească destinul, să-şi ia soarta în propriile mâini şi să rămână împreună.

Credeţi-mă că este un film care meriă fie văzut şi mai ales înţeles. Dialogurile, decorurile şi subtilităţile sunt minunate. Cel puţin aceasta este părerea mea.
Impresionată de poveste şi inspirată de acţiunea filmului am scris, la acea vreme, următorul text:

În seara aceasta, un film special mi-a dezvăluit că accidentele pot fi uneori fericite şi m-a învăţat să cred în speranţă. Şi-astfel am realizat că în viaţa mea intrase, brusc şi fără niciun presentiment, un om minunat care m-a lăsat să alunec în sufletul lui, aproape fără să conştientizez că o fac.

Dintr-o dată sufletul meu orfan de dorinţă şi tandreţe s-a trezit înfiat. Am vrut să fug, dar m-am trezit copleşită de tumultul de senzaţii si dorinţe care se cereau împlinite. Cum aş fi putut să fac faţă atâtor trăiri întârziate?
El m-a învăţat că dragostea nu înseamnă numai singurătate şi disperare şi mi-a arătat cum te poţi deschide spre lume atunci când trăirile îţi sunt împărtăşite.
Îi mulţumesc pentru că şi-a deschis sufletul să mă primească şi să mă redea vieţii, facând ca toate celelalte cuvinte să fie de prisos...

O viaţă fără mine

M-am pierdut.
Privesc zaţul cafelei
băută
in urmă cu câteva luni.
(de ce o mai fi acolo?)
Nu reuşesc să mă gandesc
la mine.
Nu mă regăsesc.
Regăsirea
nu mi se mai pare o opţiune.
Imi privesc chipul
reflectat in zaţul cafelei
schimonosit,
spart.
Şi...râd
din tot sufletul
de propria-mi prostie
spunându-mi:
"Femeie, trezeşte-te
cioburile nu-ţi mai pot
modela trupul.
Nu vei mai putea fi
niciodată
dăltuită in piatră.
Trezeşte-te..."
Cine-mi va pune
ceasul
sa sune?

Remember.....

Cu mulţi ani în urmă am postat, pe un forum de discuţii, o temă. La început mi s-a părut un subiect banal, fără pretenţii, fără efecte.
Titlul temei era "Avem curaj să discutăm deschis despre infidelitate? " iar conţinutul acesteia "Ne lansăm în discuţii interminabile, uneori, de cele mai multe ori, fără să avem habar de ce o facem. Există oare fidelitate şi infidelitate? Şi dacă da, care ar fi cele mai potrivite definiţii? De câte ori nu ne-am simţit fideli şi am gândit infideli? Şi de câte ori n-am fost infideli dar am gândit fideli? Nu cumva şi fidelitatea e o formă de infidelitate? Fiind fidel cuiva nu cumva iţi eşti infidel ţie? Şi cerând fidelitate cuiva nu cumva iţi atragi partenerul sau partenera într-un compromis din care nu veţi mai putea ieşi niciodată? ".

Nici nu m-am gândit, la momentul postării, câte discuţii şi patimi va stârni această temă.
Am avut surpriza, acum, după atâţia ani, să descopăr, că ideile exprimate au fost preluate într-un articol foarte serios dar şi pe câteva blog-uri, sub diverse semnături.
Acest lucru m-a bucurat dar m-a şi întristat.
Şi astfel mi se demonstrează, pentru a mia oară, că bucuria ţi se amestecă cu tristeţea, şi tu te trezeşti într-un labirint, reluând căutarea. Căutarea propriei persoane, a propriului suflet, a propriei conştiinţe, a propriilor temeri dar şi căutarea bucuriei, luminii şi înţelegerii.

Preţuirea, ca dovadă de iubire

Aseară am avut parte de o bucurie neaşteptată. Mi-a fost împlinit un vis iar eu am fost incredibil de fericită. Şi asta doar pentru că mi-au fost preţuite cuvintele şi intuite dorinţele.
Şi-astfel m-am simţit FEMEIE. Răsfăţată, dorită şi mai ales iubită.
Mi s-a părut minunat ca bărbatului de lângă mine să i se pară important ceea ce-mi doresc, sa-mi asculte visurile exprimate în cuvinte şi, mai ales, să-mi intuiască dorinţele.
De câte ori nu ne-am amăgit că am primit exact acel cadou pe care ni-l doream? Din politeţe, din dorinţa de a avea o zi liniştită, din lehamitea de a mai discuta încă o dată (oare pentru a câta oară?) faptul că nimeni nu ti-a ascultat sau ghicit dorinţele.
De aceea, când acest lucru se întâmplă pe neaşteptate, prima dată te întrebi dacă meriţi, apoi conştientizezi ca există cineva căruia îi pasă si eşti copleşită de intensitatea cu care-ţi simţi trăirile, apoi te inundă o bucurie imensă, nu numai pentru că ai primit ceva la care visai de foarte mult timp, ci şi pentru că ai realizat că eşti centrul unui mic univers.
Şi dintr-o dată ai devenit FEMEIA.
Unică, minunată, iubită, sexy.
Şi-asta e tot ceea ce contează.

Femeie.....furtună

Uneori
Visez ca ma iubesti.
Alteori.
Uit ca nu stiu sa traiesc
fara tine.
Si-astfel,
plamadesc ganduri chinuite
cu arome de sperante desarte.
Si dansez.
Ma adun in bratele tale....imaginar
Iubind nebunia furtunii
Ce-mi infioara trupul.
Adun in palme imaginea ta,
ranindu-mi privirile
ratacitoare.
Si te gasesc,
desi nu vreau sa te caut.