Acest text a fost scris în 13.09.2005, la un an de la dispariţia mătuşii mele, o fiinţă atât de dragă mie. Şi de fiecare data când se apropie sărbătorile mă gândesc, cu sufletul plin de lacrimi, la ea şi o simt în permanenţă aproape.
Ai dispărut...... A trecut un an şi încă nu pot accepta gândul că te-am pierdut pentru totdeauna.
Zi de zi te caut cu privirea, rănindu-mi gândul cu absenţa ta. Cât mi-aş fi dorit s-aştept lacrima să-mi vină, dar nu ne-ai dat timp pentru aşteptare. Ai dispărut fără nici un presentiment si ne-ai lăsat într-o suferinţă pe care nici măcar nu reusim să ne-o împărtăşim. Am rămas doar cu regretul că n-am reusit să-ţi spunem cât de mult te iubim şi...Doamne, cât de tare doare asta.
Acum ai ajuns o poveste, pe care o spunem celor care n-au avut bucuria de a te cunoaşte. Cât mi-aş fi dorit să nu am ocazia de a spune poveşti cu tine. Poate sufletul tău bun e acum mai aproape de noi sau chiar în noi, învaţându-ne să trăim fără tine, fără zâmbetul tău cald, fără vorba ta ca o alinare, fără bucuria cu care tu îţi trăiai fiecare clipă şi, mai ales, fără dragostea pe care o aveai pentru fiecare dintre noi.
Acum, te-nchid în suflet ca pe o-ntristare şi fiecare zi care trece , fără tine, înseamnă o lacrimă în plus în inima mea.
Iubita mea....niciodata n-o să reuşesc să-mi pot lua "la revedere".
Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul în pace.
Aucun commentaire:
Publier un commentaire
Remarque : Seuls les membres de ce blogue sont autorisés à publier des commentaires.