Bun venit!

Bine ai venit căutătorule de drum şi suflet. Sper că aici, pe acest blog, printre frânturile de suflet şi gândurile aruncate la întâmplare, vei găsi locul potrivit şi răgazul necesar să te odihneşti şi să te regăseşti. Iar la plecare lasă-mi, te rog, un semn al trecerii tale.







lundi 29 juin 2015

Suflete în derivă

         Acest text l-am scris  in urmă cu 10 ani. Recitindu-l, realizez cât de mult îmi plutea sufletul în derivă şi cât de departe era singurul "ţărm" pe care aş fi avut puterea şi dorinţa să mă odihnesc şi să-mi găsesc, în sfârşit, liniştea. 
          La momentul respectiv nu cred că am înţeles, în totalitate, semnificaţia lui dar acum, cu liniştea dată de maturitatea deciziilor luate, am realizat ce încerca să-mi transmită, atunci, sufletul meu zbuciumat. 
          Nu ştiu câţi dintre noi au puterea de a-şi găsi "liniştea", dar ştiu că în fiecare zi mă lovesc de suflete în derivă, ce nu sunt conştiente de zbuciumul lor, ce se chinuie să supravieţuiască, şi cărora îmi vine să le strig, din toate puterile: Treziţi-vă! Ieşi din chinul la care v-ati autocondamnat! Făceţi-vă ştiută şi cunoscută iubirea! Nu lăsaţi să treacă o viaţă ca să puteţi afla ce înseamnă, în sfârşit, o întreagă zi de linişte sufletească!

          Agonia furtunii
                      23.06.2005


         Sunt un căluţ sălbatic plămădit din furtuna izvorâtă din dragostea noastră. Am aflat, într-un final uitat şi părăsit, că-s ore, născute special, pentru a învăţa să plângi. Simt agonia furtunii în sufletul meu şi sunt îngrozită când îi aud tânguirea. A izvorât din mine şi-acum moare, ascunsă adânc în întreaga fiinţa mea.
        Pierzându-te în fiecare zi, mi-am pierdut credinţa. Ţi-amintesti cum m-ai învăţat că "Dumnezeirea se află prezentă în cele raţionale si neraţionale, în cele însufleţite şi neînsufleţite?" Poate de-aceea ţi-am transformat chipul în icoană, ca să-mi înfrâng răzvrătirile, apărute în fiecare noapte, când sufletu-mi aleargă printre nori furioşi ce se contopesc violent.
        Mă simt într-un labirint fără ieşire şi îmi torturez sufletul întrebându-mă: mai sunt vreodată prezentă în gândurile lui
? Oare mă mai iubeşte sau nu? Dar oare m-a iubit vreodată? Mă urăsc în fiecare moment pentru că nu am puterea de a-mi opri agonia în care mă aruncă, de fiecare dată, aceste gânduri.
       Mă simt rătăcită într-o poveste, ce-mi pare a fi doar a mea, pe care lui nu am cum să i-o fac cunoscută. Durerea este cu atât mai puternică, când privirea mi-o desfac, din vise, dimineaţa în zori şi mă trezesc, practic, în două corpuri: în mine şi-n el. Îmi răsucesc genunchii ordonându-le să mă ajute să-mi fac rugăciunea pentru copilul nostru ce n-a putut să se nască. Himerele nu au copii.
Simţi cât de cumplit poate fi acest sentiment? 


                                                                                              

                                                                                                             23.06.2005

jeudi 18 juin 2015

Darul lui Dumnezeu



Atunci cand esti lumina care-i transforma intunericul in scrum,
cand toate bucatile din suflet se intrec care sa te iubeasca mai mult,
cand te iubeste nebuneste, anormal de nefiresc,
cand esti iubirea intregii sale vieti,
cand ii esti intregul suflet,
cand te doreste si atunci cand doarme,
cand intreaga iubire e nebunie asumata,
cand esti ingerul intregii sale vieti,
cand ii esti gheata si vapaia din suflet, necunoscute si nemarturisite,
cand simti ca mori de dor,
cand esti soarele si luna, si toate stelele stiute si nestiute,
cand esti toata galaxia, numai galaxia sa,
cand iubirea nu mai are intensitate, pentru ca nu mai are limite,
cand ii ramane impregnat, in suflet, gustul buzelor tale,
cand iti inspira mirosul si nu se mai poate satura de el,
cand dragostea pe care i-o porti poate remodela caractere si schimba vieti,
cand ii esti sufletul ratacit prin lume, regasit si imbratisat,
cand ii esti "darul lui Dumnezeu",
Oare atunci poti sa mai vorbesti doar despre dragoste?
Sau despre miracolul ca ti-ai gasit intregul?