Apus sau răsărit?

Mi-aduc aminte bine,
nu te-am iubit niciodată la apus,
atât de mult cât te iubeam la răsărit,
somnoros și răvășit de visele pe care,
de fiecare dată, invariabil,
la o ceașcă ciobită, cu cafea aburindă,
nu reușeai nicicum să mi le povestești.
Câteodată îmi făceam curaj să te întreb:
mă mai iubești?
și tu râdeai, coborându-ți pleoapele,
enigmatic, ca un scut, peste privirile tale,
încărcate de taine, indescifrabile
sufletului meu torturat de atâta nesiguranță.
Nu-mi amintesc să-mi fi răspuns vreodată,
dar mă mințeam că, prin gândurile tale nepovestite,
zboară cocori albi cu numele meu scrijelit pe aripi,
și că întotdeauna, din zborul lor
înveți, în fiecare zi,
cum trebuie iubită o femeie ca mine.

Posibilul din imposibil

Păstrez vie imaginea palmelor noastre răzvrătite și mărturia privirilor tăcute. Închid, în inimă, căldura tuturor trăirilor tale, mergând singură  pe un drum fără destinație finală, conștientă fiind că încerc să găsesc posibilul acolo unde el nu există: în imposibil.

 Mă rătăcesc prin ceața tuturor sentimentelor mele, adunate la răscruce de drumuri, încercând să definesc unicitatea emoțiilor trecute, prezente și, sper,  viitoare.

Nutresc speranța că tu vei înțelege nevoia mea de împlinire pentru ca măcar o zi să pot trăi fără trecut și prezent. Doar cu viitor. Fără regret, compromis, tăcere și neîmplinire. Ne-am îngemăna sufletele și-am dansa împreună un dans al speranței, al dorinței de noi, al împlinirii. Aș pune capul pe umărul tău și m-aș lăsa cuprinsă de căldura brațelor tale, până când aș uita complet de momentele în care mi-e atât de greu fără tine.

Fără nădejde, simt golul prin care alerg știind că mă voi închide din nou în singurătatea orelor adunate în jurul unei speranțe deșarte. Asta nu mă face să-ți doresc mai puțin prezența, din contră, mă înverșunează să te simt cât mai mult aproape. Numai așa aș putea să trec peste toate nopțile în care voi încerca să-mi înving tăcerea ce-și va face sălaș în sufletul meu.

Dansează cu mine.....

Femeia nisipurilor



Picture by WilleWellDesigner



Femeie...

timpul s-a revărsat peste tine

dăltuindu-te dintr-o mie de cuvinte,

păstrate amintire în nisip,

născute parcă din mările lunii,

ale căror valuri te-au aruncat

pe țărmul zdrențuit de fulgerele

anilor în care ai fost zămislită.

Femeie...

te-ai ridicat, umbră, strigându-ți

speriată și înfometată, toate neliniștile,

cercetând disperată, cu gura tot o rană,

cu ochii părăsindu-și orbitele,

cu degetele scrijelind  furibund,

în trupurile descărnate,

ale tuturor fostelor iubiri.

Femeie...

nisipurile nu te vor ajuta să-ți găsesti

drumul sau dragostea sau toată viața,

uitată, într-o sticlă veche de mii de ani,

din care nu mai pot răsări speranțe,

și-astfel, totul ți se scurge printre degete,

în fiecare particulă de nisip

bolnavă, de ridicola ta căutare.

Te-ai regăsit, femeie?

Destine abandonate

Sunt victima inocentă a amintirilor tale, cu bucăți de scorțișoară și iz de cireșe amare, rămase captive în privirile păpușilor uitate, bezmetic, în cel mai îndepărtat colț de paradis, atunci când ne-am abandonat copilăria.
Și-acum mă întreb: de ce atâta grabă?
Simt, din ce în ce mai des, pe umeri povara acelui abandon vijelios, născut din râurile care izvorau în noi, cei care facem parte din natura ce ar fi trebuit să le dea viața și sa le modeleze destinul.
Unde ne aflăm acum? Care va fi soarta păpușilor al căror viitor se răscolește-n noi?

Cuvinte amestecate

Ți-am spus de atâtea ori, într-o mie de cuvinte,
că iubirea este bună doar pentru o singură zi.
Mă priveai așa cum privești cerul
amestecat într-o mare de nuanțe violacee,
Cu atâta neîncredere.....
Nu eram noi cei mai buni prieteni?
Nu visam la nori pufoși din hârtie roz,
care să ne răcorească zilele prăfuite?
De ce-ți dorești să strângi acum,
într-o singură trăire, toate culorile curcubeului?
Ai uitat  că nu mai știu să zâmbesc,
atunci când deschid ochii și mă trezesc înlănțuită?
Prin urmare sunt doar o privire tristă, amestecată
cu o ploaie de vară care nu-și mai găsește prima dragoste.
Crezi că mai există șanse să te regăsesc?

Foamea de grotesc

Stai în fotoliul destrămat de timpul care s-a odihnit în el, obosit de atâtea amintiri care-l  fac să pară şi mai împovărat. Nu reacţionezi pentru ca nu-ți găsești cuvintele, ci doar scormoneşti prin subconştient, în speranţa că vei găsi un gând inteligent pe care să-l poţi exprima inteligibil.
Oamenii te privesc cu o evidentă şi bănuită, de altfel,  foame de grotesc.

Zâmbeşti.

Ştii in sinea ta, că indiferent cât de gol te simţi în interiorul tău, indiferent cât de bulversat ţi-e sufletul, nimeni nu ţi-a bănuit extraordinara putere de autocontrol. Nimeni nu te cunoaşte aşa cum te cunoşti tu şi nimeni nu ştie câtă bogăţie sufletească ai adunat, acolo, în sufletul ală atât de chinuit şi zbuciumat.

Proiectezi iubire peste toţi cei din jurul tău pentru că, indiferent de micimea caracterului unora dintre ei, indiferent de felul prin care îţi fac dovada apartenenţei la un clan de nevertebrate, tu ţi-ai impus să-ţi faci suficient timp să înveţi să iubeşti tot ce mişcă pe acest pământ.
Aceasta este marea ta realizare și victoria ta în lupta cu propriile tenebre.

Dreptul la dezamăgire

Am aruncat toate amintirile
cu imaginea pleoapelor tale
lipsite de pudoare,
ca mișcările lascive
ale unei femei îndrăgostite
pentru prima dată.
Am schimbat dimensiunile timpului
care se scurgea rușinat
în favoarea noastră
ca un râu leneș strecurându-se,
în aceeași matcă,
de o mie de ani.
Mi-am păstrat doar,
imaginea tuturor dimineților obosite,
din patul tău,
cu iz sărat de mare,
agățat de colțul unei ferestre murdare.
Cum de te-aș mai putea iubi oare?

Taina din Deltă

Străine, tu cel născut din tainica iubire a pământului cu marea, porţi în suflet misterioase furtuni, adânc ascunse-n gândurile păgâne ale nisipurilor Deltei. Ai vocea caldă ca dansul lin al cailor sălbatici, reflectat în undele tăcute. În vorbele tale se simte freamătul stufului şi tânguirea apelor Dunării atunci când pier în mare.
Dă-mi voie să mă cuibăresc în sufletul tău, să ascult vocile nevăzute ale tainelor Deltei, să-mi găsesc liniştea demult pierdută, să regăsesc în mine femeia.

Lasă-mă să-ţi sărut inima, străine, ca să nu uiţi niciodată că mi-ai permis, chiar şi pentru o secundă, să mă refugiez în sufletul tău.
Pentru toată această taină împartăşită nu pot decât să-ţi multumesc.



În nopţile cu lună plină

                                                                                                        
Priveşte-ţi tresărirea aripilor deschise spre zborurile programate în serile cu lună plină. Umpleţi privirea cu liniştea curcubeelor născute de lună şi lasă-te adorat de palidele ei străluciri. Îi simţi  energia?
Priveşte-ţi abandonul, în verdele ochilor mei, adânc scufundaţi în mările lunii. Ascultă zgomotul nisipului strecurându-se prin spărturile secundelor adunate ca să ne dăm seama cât de mult a trecut de când nu mai suntem împreună.
N-ar trebui să ne doară frigul ce izvorăşte din tremurul, abia perceptibil, al timpului prins la înghesuială? Uităm de fiecare dată că tresăririle ni se adună în suflet, ca lacrimile unei nopţi nedormite, acceptând realitatea când ne e prea frig şi când e prea târziu să mai găsim căldura. Încercând să explorez adâncul ochilor tăi, te-am abandonat în ochii mei.
Şi-apoi a urmat inevitabilul: căutând în tine BĂRBATUL, am pierdut în mine FEMEIA. Acum suntem pierduţi în întuneric.

Dimineţile în care am uitat să mor

Visam sau tu chiar îmi cereai o cană cu apă?
Pentru orice eventualitate,
alergând să-ţi îndeplinesc dorinţa,
m-am împiedicat de toate orele cenuşii
în care n-ai ştiut sau ai uitat sa fii al meu.
Şi-atunci am ales să mă opresc.
Nu meritai o cană cu apă.
Râdeam în hohote,
neputând să-mi mai ascund uşurarea,
gândindu-mă la toate dimineţile,
în care am uitat să mor,
de teamă că nimeni nu ar auzi
că ai nevoie de o cană cu apă.

Primăvara, cel mai dorit suflet de femeie

Tu, femeie, te regăsești în toate anotimpurile. Tu naști speranțele, lumina, împlinirea, iubirea. Și-astfel, dintr-o năzuință fără seamăn, ai născut cel mai dorit suflet de femeie, primăvara.
E la fel ca tine, femeie: așteptată, dorită, dătătoare de viață, caldă, mereu tânără, sublimă. Ce poate fi mai frumos? Renaști din propria-ți năzuință și te naști din dorința tuturor.
Femeie, la început de primăvară, îți doresc să te bucuri de lumina și fericirea pe care le aduci celor din jur și să primești în dar, în fiecare moment, prețuirea pe care o meriți.

Impostorul jucător de ocazie

Mă amuză mâhnirea întrebărilor mele,
Când ziua devine doar un ciudat coridor
Cu ore închise, cu secunde banale
Şi cu un pătat de tristeţe, tapet bicolor.

Ca într-un meci de canastă în care câştigă
Doar cel ce ştie s-adune secunda corect,
Te exclud impostor jucător de ocazie,
Să-ţi iei ora închisă şi din joc poţi să ieşi.

Noroaie de gânduri mi se adună în cale,
Lăsate în urmă de gându-ţi sărac,
Ah, ce mai râd! E sfârşitul comediilor tale,
Hai pleacă! Eşti cu încă un final mai bogat.

Gries, minunea albă

Există un loc minunat, ca o poveste virgină
al cărui titlu îl găseşti la sfârşit.
Parcă pusă în operă  de-o păgână regină
ce-a ţesut tot ceea ce a dorit şi iubit.
Mă sperie lacrima, cu mersul ei feciorelnic,
când muntele mă cuibăreşte în braţele-i nevăzute.
Senzaţii fierbinţi se îngrămădesc năvalnic
să-şi rostească grabnic cuvintele mute.
Zăpada îmi plânge chipul obosit,
iar privirile îmi nasc uimiri atemporale.
Par înger căzut într-un paradis promis,
iar paradisul se numeşte Gries.

Ceaiul şi vodka COSCOV

                            Lui Cosmin, cu preţuire pentru prietenia sa


Sunt combinaţia de bine şi rău,
amestec de luptă hilară,
Sunt ceaiul băut
din ceşcuţe maro,
în seri cu vodkă amară.
Sunt tristeţe şi cântec
în aceleaşi priviri,
strecurate în gânduri profunde,
Sunt gustul uitat
în noi amintiri,
născute în nopţi tremurânde,
cu ceaiuri fierbinţi,
pahare de vodkă
şi-o groază de zâmbete mute.

Cea din urmă seară

Ascultă în linişte!
Numai aşa îmi poţi auzi 
fiecare bătaie a inimii,
cu ultima secundă ce ţi-a mai rămas
înainte de a-mi lua foc privirea.
Ascultă în linişte!
Ca să nu pierzi momentul,
unicul moment,
în care,
încă,
îmi mai poţi culege visele.
Ai reuşit să-mi priveşti ochii?
Nu!?
Ce păcat!
Ai fi putut zări, în ei,
depărtarea.
Ascultă în linişte!
E cea din urmă seară.

Rainy

Iubind,
am lăsat ploaia să plece,
uşor,
furişată printre degetele-mi
răsfirate a eliberare.
Am eliberat ploaia,
în timp ce dansam frenetic,
cu mainile întinse-n adorare,
un ultim tango cu apusul,
atât de aşteptat de lună,
dar,
incredibil,
definitiv uitat de soare.