Foamea de grotesc

Stai în fotoliul destrămat de timpul care s-a odihnit în el, obosit de atâtea amintiri care-l  fac să pară şi mai împovărat. Nu reacţionezi pentru ca nu-ți găsești cuvintele, ci doar scormoneşti prin subconştient, în speranţa că vei găsi un gând inteligent pe care să-l poţi exprima inteligibil.
Oamenii te privesc cu o evidentă şi bănuită, de altfel,  foame de grotesc.

Zâmbeşti.

Ştii in sinea ta, că indiferent cât de gol te simţi în interiorul tău, indiferent cât de bulversat ţi-e sufletul, nimeni nu ţi-a bănuit extraordinara putere de autocontrol. Nimeni nu te cunoaşte aşa cum te cunoşti tu şi nimeni nu ştie câtă bogăţie sufletească ai adunat, acolo, în sufletul ală atât de chinuit şi zbuciumat.

Proiectezi iubire peste toţi cei din jurul tău pentru că, indiferent de micimea caracterului unora dintre ei, indiferent de felul prin care îţi fac dovada apartenenţei la un clan de nevertebrate, tu ţi-ai impus să-ţi faci suficient timp să înveţi să iubeşti tot ce mişcă pe acest pământ.
Aceasta este marea ta realizare și victoria ta în lupta cu propriile tenebre.