Durerea, ca monedă de schimb

Ți-am ascuns sufletul
în priviri nepermise.
Prin vene îmi curge
zbuciumul tău,
Mă doare durerea
trăirilor tale,
Suferința mă doare,
din sângele meu.
Mă simt prizoniera
tăcerilor noastre
În mine-i revoltă,
cuvintele fierb
Mă doare.....mă doare,
neputința mă doare
când la tine gândesc,
intuind un păcat,
Durerea-ţi corimb,
în mine,
sa piară
aruncandu-mi
 un zâmbet,
.....ca monedă de schimb.

Iubiri negociate

Aud din ce în ce mai des noțiunea de "iubire negociată". Și mă înfior. Și încep să mă întreb: te sacrifici sau te compromiți iubind? O iubire negociată duce la pierderea oricărei speranțe sau naște un compromis?

În ceea ce mă privește există un singur răspuns: dacă negociezi nu poți fi în stare să iubești. N-ai avea cum, pentru că iubirea înseamnă lipsa oricăror limite. Înseamnă abandon, speranță, lumină, putere de a dărui. Cum să poți negocia toate acestea? Ți-ai putea negocia trăirile de moment? Ți-ai putea negocia gesturile spontane?  Ți-ai putea negocia zâmbetele scăpate, furișate sau născute din atingerea caldă a celui pe care-l iubești?

Când iubești îți dorești căldura privirilor iubitului tău, plăcerea gândurilor vinovate, multitudinea trăirilor născute din visurile tale nerostite vreodată.

Crezi că se poate negocia ceva? Nu.

Poți doar să iubești, așa cum n-ai mai făcut-o niciodată, cu sălbăticia simțurilor dezlănțuite, cu inconștiența trăirilor din plin gustate, cu  bucuria amintirilor rememorate.

Când începe negocierea începe și căderea. Atunci uiți cum e să trăiești, uiți cum e să fii liber și te trezești înlănțuit. Când accepți negocierea ai acceptat și dispariția magiei ce vă lega. Și sunteți pierduți. Și nimeni nu vă mai regăsește. Nici măcar voi.

Și mai e de făcut un singur lucru: să înveți să trăiești cu durerea.

Și-astfel ajungi  să-ți pierzi iubirea.

Dor

Mi-e dor de privirile lui întunecate,
De fragilitatea gesturilor,
Si de vulcanica neexprimare a dorințelor.
Mi-e dor de căldura zâmbetelor evadate,
ce ascund cascade de vorbe nerostite.
Cum  să pătrund în lumina,
când îl simt închis în întuneric?
Cum să-i repar gândul frânt din iubire,
când eu nu-i mai cunosc definiția?
Îmi simt sufletul singur
și mi-l doresc îngemănat.
Și-atunci... mi-e dor de el.
Și de toate  gândurile noastre,
ce n-au apucat să se nască.

Dragoste neterminată

În această seară am descoperit o dureroasă , dar în același timp minunată, poveste de dragoste, poveste care a izvorât din Ea, din El, din amândoi, și-acum moare, ascunsă adânc, în întreaga lor ființă.
O poveste, în care afli, într-un final uitat și părăsit,că sunt ore care iau naștere, special, pentru a te învăța să plângi, ore în care, obsedant, simți în suflet, agonia unei furtuni, căreia îi asculți îngrozit tânguirea.
Cred că la temelia fiecărei povești de dragoste există ceva greu de explicat, un fel de taină, greu de descifrat de un ochi străin, și uneori , imposibil de explicat și de cei dinăuntru. Această taină, sau mai bine zis mister, îi unește dincolo de voința, rațiunea sau propriul lor instinct de conservare. Un altceva decide pentru ei, un altceva plin de magie, mister, trăiri nedescoperite.
Cum ai putea să faci față unei astfel de provocări ?
Din păcate, află și ei că dragostea nu este veșnică. Ea vine, o trăiești ca pe o vâlvătaie, până când sufletul ți se face scrum, te bucuri de ea și apoi, ușor,ușor, se diluează , uneori atât de mult, încât ajunge chiar să dispară. Începuturile sunt o binecuvântare, trăirile pot deveni un păcat, iar finalurile se pot transforma în blestem.
Dupa o intensă pasiune, uneori,privind înapoi, constatăm că nu am luptat suficient că nu ne-am forțat în niciun fel destinul ci ne-am contemplat doar, incapabili să intervenim, căderea.



Ea l-a pierdut în fiecare zi și-astfel, transformându-i chipul în icoană, a ajuns să-și piardă credința. A simțit că intră într-un labirint fără ieșire în momentul în care a început să-și tortureze sufletul întrebându-se: mă iubește sau nu mă iubește?
Se urăște în fiecare moment pentru că nu are puterea de a-și opri agonia în care o aruncă, de fiecare dată, acest gând. Nu plânge. Încearcă doar să-și agațe privirea în sufletul lui , sperând că a mai rămas refugiat ceva din ea, acolo, în adâncul lui.
Se simte pierdută în el, pierdută între sine și nicăieri. Nu e nevoie să deschidă ochii ca să aibă puterea de a vedea asta. Trebuie doar să asculte și să își aplece uimirea către realitate, o realitatea în care se simte vlăguită, pentru că, doar în irealitate simte că trăiește.
Se simte îngrozită că i-ar putea fi auzite spaimele, gândurile și incertitudinile. N-ar vrea să-și închidă în inimă privirea, pentru că și-ar frânge zborul de-ar sta s-asculte, în inimă, privirile cum plâng.
Își privește uimită trupul, un trup pe care încă se mai văd urmele trecerii lui. Oare de ce nu i-a spus niciodata că aceste urme se înroșesc de fiecare dată când le privește?
Oare de ce nu i-a spus niciodata cât înseamnă El pentru Ea? De ce nu i-a spus că el este bătaia inimii ei? Cum ar mai putea EA să trăiască dacă aceasta bătaie ar înceta?
Poate că acum ar trebui să-i spună: " Dacă ti-ai dori să dispar din viața ta, ar trebui să mă arzi în adâncul sufletului tău. Dar aceasta ardere ne-ar lăsa singuri. Ne-am pierde sufletele si trăirile, și am pierde atâtea sentimente și clipe dorite... netrăite"

Cum să naști un zâmbet

Mă chinuiam să-i prind privirile și să-i definesc zâmbetele. Cine oare spunea ca nu zâmbește? Dacă m-aș fi putut strecura printre gânduri, poate că aș fi putut să dau naștere zâmbetelor lui.

Întotdeauna mi-am dorit un copil, oare de ce, acest copil, să nu fie zâmbetul lui? L-aș fi protejat așa cum protejezi un vis minunat, doar  că aceste speranțe sunt ascunse atât de adânc, în sufletul meu,  încât nici măcar nu pot fi ancorate.

Nu-mi doresc decât să-l pot privi fără a-l atinge. Să-l pătrund cu privirea, să-i deschid porți demult uitate, să-i explorez sufletul. Nu-mi doresc să-l ating, dar mă liniștește să-l simt aproape.

Oare mă va lasa să-i descifrez misterul? Își va lăsa, inconștient, toate gândurile, toate sentimentele, toate secretele în palmele mele dornice de căldura tuturor trăirilor sale? 

Am sărutat ploaia

În seara asta am sărutat ploaia.
Ascunsă în gânduri rătăcitoare,
I-am sărutat privirile, oglindite
În picăturile trecătoare.
Și-am sărutat ploaia.

Rostogolindu-se printre senzații netrăite,
Dureros alunecând, gemând,
Pe geamurile sufletelor noastre răvășite.
Am sărutat ploaia.
Și niciodata nu voi mai putea fi la fel
Pentru că ploaia, acea ploaie,
Era chiar EL.