Păreri despre prietenie sau una din lecţiile primite de la viaţă

Când ajungi să te cunoşti? Când alţii îţi spun ceea ce cred despre tine sau când ajungi tu să-ţi cunoşti propriile limite? De câte ori nu ne rănim certitudinile alergând după incertitudini? De câte ori nu ne rănim prietenii neştiind să le fim prieteni? 

Existăm într-o mare de iluzii şi ne hrănim cu ele. Ne pierdem trecutul sperând că prezentul îl putem trăi fără inima cu care ne-am născut şi care ne-a ajutat să dăm viaţă amintirilor şi întâmplărilor din tot acest timp scurs, implacabil, în favoarea sau defavoarea noastră. 

Şi astfel ne trezim că trăim într-un timp ireal, prezent sau viitor, când noi nu mai ştim cine suntem iar ceilalţi nu ştiu că nu te întâlnesc pe tine, întâiul născut, ci întâlnesc un avatar, adică o transformare neprevăzută şi chinuitoare care a intervenit în evoluţia fiinţei tale.

Şi unde suntem noi, cei născuţi din carne şi sânge, cei născuţi cu inimă, suflet şi sentimente, cei nefalsificaţi?

Nicăieri prieteni, pentru ca nu mai ştim să definim noţiunea de prietenie, sau o definim, de la caz la caz, foarte diferit. Ne mascăm doar incapacitatea de a accepta şi asuma situaţiile în care ajungem şi neîmplinirile pe care le trăim. 

De aceea, avem prieteni care nu-ţi mai pot da răspunsuri pentru că nu ştiu că, mai întâi, ar trebui să-ţi asculte întrebările. Şi acesta este motivul pentru care am învăţat că prietenia doare.

Fuga unei inimi obosite

M-am trezit.
Oare despre ce mi-a fost visul?
Parcă despre gânduri amestecate,
printre frunzele uscate ale unui alun?
Sau, oare, despre vorbe uitate a fi rostite,
dosite prin vechi lăzi de zestre mucegăite?
Eram agitată.
Nu-mi regăseam visul şi nu înţelegeam realitatea.
Oare unde-mi bătea inima?
Mă durea neputinţa simţurilor adormite
Şi fuga inimii mele obosite,
în singura noapte în care mi-am dorit
sa te visez.
Sunt confuză.
Lasă-mi gândurile, rând pe rând, să se odihnească,
pe fiecare bătaie a inimii tale.
Numai aşa vom reuşi, contopind neliniştile,
Să avem un ultim dans,
Amândoi.
Tu şi eu.

Dublă identitate

Ploaia cade, buimacă, aruncată de ceruri, într-o piaţă plină de porumbei sălbatici. Zâmbind, se ridică şi păşeşte maiestuoasă printre aripile ude.

Trecători uimiţi se opresc să o zărească. Frumuseţea ei rece îi lasă zgribuliţi. Şi ea păşeşte triumfător....peste imaginea mea, peste imaginea ta, peste imaginea lor contopindu-se gemând cu pământul copleşit de dorinţa lui arzătoare pentru ea.

Şi ne lasă ameţiţi căutându-ne sufletele în aburul născut din această furibundă contopire.

Mă oglindesc în apa ploii şi tresar speriată uitându-mă la un chip care nu-i al meu. Doamne! Ploaia mi-a furat chipul şi-acum privesc o faţă ce-mi este complet străina. Şi-ncep să strig, să urlu, să chem înapoi ploaia. Şi ea îmi răspunde, cu un hohot, aruncând peste mine furtuna.

Ridic mâinile către cer şi râd, şi plâng, şi caut să înteleg care dintre cele două chipuri îmi aparţine. Şi-atunci realizez: nu mai ştim cine suntem pentru că am uitat cine am fost. Nu mai avem decât o continua luptă între a abandona şi a naşte câte o identitate pentru fiecare nevoie pe care avem impresia ca ne-o identificăm.

Vai nouă.....

Lili - minunata mea poveste

Acest text a fost scris în 13.09.2005, la un an de la dispariţia mătuşii mele, o fiinţă atât de dragă mie. Şi de fiecare data când se apropie sărbătorile mă gândesc, cu sufletul plin de lacrimi, la ea şi o simt în permanenţă aproape.

Ai dispărut...... A trecut un an şi încă nu pot accepta gândul că te-am pierdut pentru totdeauna.

Zi de zi te caut cu privirea, rănindu-mi gândul cu absenţa ta. Cât mi-aş fi dorit s-aştept lacrima să-mi vină, dar nu ne-ai dat timp pentru aşteptare. Ai dispărut fără nici un presentiment si ne-ai lăsat într-o suferinţă pe care nici măcar nu reusim să ne-o împărtăşim. Am rămas doar cu regretul că n-am reusit să-ţi spunem cât de mult te iubim şi...Doamne, cât de tare doare asta.

Acum ai ajuns o poveste, pe care o spunem celor care n-au avut bucuria de a te cunoaşte. Cât mi-aş fi dorit să nu am ocazia de a spune poveşti cu tine. Poate sufletul tău bun e acum mai aproape de noi sau chiar în noi, învaţându-ne să trăim fără tine, fără zâmbetul tău cald, fără vorba ta ca o alinare, fără bucuria cu care tu îţi trăiai fiecare clipă şi, mai ales, fără dragostea pe care o aveai pentru fiecare dintre noi.

Acum, te-nchid în suflet ca pe o-ntristare şi fiecare zi care trece , fără tine, înseamnă o lacrimă în plus în inima mea.

Iubita mea....niciodata n-o să reuşesc să-mi pot lua "la revedere".

Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul în pace.

Darul din seara lui Moş Nicolae

În această seara specială, adânc, în  mine, se trezesc apusuri născute din dimineţi liniştite. E una din cele trei nopţi magice în care, din negura timpurilor şi din mirosul liniştitor al copilăriei, mă transform şi adorm cu minunatul sentiment şi intensa trăire că sunt copil. 

Şi mi se face atât de dor de copilul din mine, de dragostea şi grija părinţilor mei, de glasul blând al mamei şi de privirea caldă a tatei, de zâmbetul ştrengar al micuţei mele surori, de tot ceea ce am avut şi nu voi mai avea niciodată: vorbele bune şi mângâierile bunicilor mei şi ale mătuşii mele.

Şi-atunci realizez că niciodată nu putem aprecia cât timp avem la dispoziţie ca să le spunem celor dragi cât de mult îi iubim şi cât de mult înseamnă pentru noi iubirea, grija şi mângâierea lor.

De aceea, dragii mei dragi, copilul, iubita, sora, cumnata, mătuşa, verişoara, prietena din mine vă spune cât de important e să primesc fiecare zâmbet al vostru, fiecare îmbrăţişare, mângâiere sau vorbă bună pe care mi-o oferiţi, fiecare sfat pe care mi-l daţi, fiecare zi trăită lângă voi, ocrotită de iubirea voastră.

Cum aş putea vreodată să vă mulţumesc?

Primiţi, vă rog, toată afecţiunea şi preţuirea mea, precum şi aceste gânduri, drept darul pe care vi-l trimit în seara de Moş Nicolae.