Păreri despre prietenie sau una din lecţiile primite de la viaţă

Când ajungi să te cunoşti? Când alţii îţi spun ceea ce cred despre tine sau când ajungi tu să-ţi cunoşti propriile limite? De câte ori nu ne rănim certitudinile alergând după incertitudini? De câte ori nu ne rănim prietenii neştiind să le fim prieteni? 

Existăm într-o mare de iluzii şi ne hrănim cu ele. Ne pierdem trecutul sperând că prezentul îl putem trăi fără inima cu care ne-am născut şi care ne-a ajutat să dăm viaţă amintirilor şi întâmplărilor din tot acest timp scurs, implacabil, în favoarea sau defavoarea noastră. 

Şi astfel ne trezim că trăim într-un timp ireal, prezent sau viitor, când noi nu mai ştim cine suntem iar ceilalţi nu ştiu că nu te întâlnesc pe tine, întâiul născut, ci întâlnesc un avatar, adică o transformare neprevăzută şi chinuitoare care a intervenit în evoluţia fiinţei tale.

Şi unde suntem noi, cei născuţi din carne şi sânge, cei născuţi cu inimă, suflet şi sentimente, cei nefalsificaţi?

Nicăieri prieteni, pentru ca nu mai ştim să definim noţiunea de prietenie, sau o definim, de la caz la caz, foarte diferit. Ne mascăm doar incapacitatea de a accepta şi asuma situaţiile în care ajungem şi neîmplinirile pe care le trăim. 

De aceea, avem prieteni care nu-ţi mai pot da răspunsuri pentru că nu ştiu că, mai întâi, ar trebui să-ţi asculte întrebările. Şi acesta este motivul pentru care am învăţat că prietenia doare.