Dublă identitate

Ploaia cade, buimacă, aruncată de ceruri, într-o piaţă plină de porumbei sălbatici. Zâmbind, se ridică şi păşeşte maiestuoasă printre aripile ude.

Trecători uimiţi se opresc să o zărească. Frumuseţea ei rece îi lasă zgribuliţi. Şi ea păşeşte triumfător....peste imaginea mea, peste imaginea ta, peste imaginea lor contopindu-se gemând cu pământul copleşit de dorinţa lui arzătoare pentru ea.

Şi ne lasă ameţiţi căutându-ne sufletele în aburul născut din această furibundă contopire.

Mă oglindesc în apa ploii şi tresar speriată uitându-mă la un chip care nu-i al meu. Doamne! Ploaia mi-a furat chipul şi-acum privesc o faţă ce-mi este complet străina. Şi-ncep să strig, să urlu, să chem înapoi ploaia. Şi ea îmi răspunde, cu un hohot, aruncând peste mine furtuna.

Ridic mâinile către cer şi râd, şi plâng, şi caut să înteleg care dintre cele două chipuri îmi aparţine. Şi-atunci realizez: nu mai ştim cine suntem pentru că am uitat cine am fost. Nu mai avem decât o continua luptă între a abandona şi a naşte câte o identitate pentru fiecare nevoie pe care avem impresia ca ne-o identificăm.

Vai nouă.....