Dragoste neterminată

În această seară am descoperit o dureroasă , dar în același timp minunată, poveste de dragoste, poveste care a izvorât din Ea, din El, din amândoi, și-acum moare, ascunsă adânc, în întreaga lor ființă.
O poveste, în care afli, într-un final uitat și părăsit,că sunt ore care iau naștere, special, pentru a te învăța să plângi, ore în care, obsedant, simți în suflet, agonia unei furtuni, căreia îi asculți îngrozit tânguirea.
Cred că la temelia fiecărei povești de dragoste există ceva greu de explicat, un fel de taină, greu de descifrat de un ochi străin, și uneori , imposibil de explicat și de cei dinăuntru. Această taină, sau mai bine zis mister, îi unește dincolo de voința, rațiunea sau propriul lor instinct de conservare. Un altceva decide pentru ei, un altceva plin de magie, mister, trăiri nedescoperite.
Cum ai putea să faci față unei astfel de provocări ?
Din păcate, află și ei că dragostea nu este veșnică. Ea vine, o trăiești ca pe o vâlvătaie, până când sufletul ți se face scrum, te bucuri de ea și apoi, ușor,ușor, se diluează , uneori atât de mult, încât ajunge chiar să dispară. Începuturile sunt o binecuvântare, trăirile pot deveni un păcat, iar finalurile se pot transforma în blestem.
Dupa o intensă pasiune, uneori,privind înapoi, constatăm că nu am luptat suficient că nu ne-am forțat în niciun fel destinul ci ne-am contemplat doar, incapabili să intervenim, căderea.



Ea l-a pierdut în fiecare zi și-astfel, transformându-i chipul în icoană, a ajuns să-și piardă credința. A simțit că intră într-un labirint fără ieșire în momentul în care a început să-și tortureze sufletul întrebându-se: mă iubește sau nu mă iubește?
Se urăște în fiecare moment pentru că nu are puterea de a-și opri agonia în care o aruncă, de fiecare dată, acest gând. Nu plânge. Încearcă doar să-și agațe privirea în sufletul lui , sperând că a mai rămas refugiat ceva din ea, acolo, în adâncul lui.
Se simte pierdută în el, pierdută între sine și nicăieri. Nu e nevoie să deschidă ochii ca să aibă puterea de a vedea asta. Trebuie doar să asculte și să își aplece uimirea către realitate, o realitatea în care se simte vlăguită, pentru că, doar în irealitate simte că trăiește.
Se simte îngrozită că i-ar putea fi auzite spaimele, gândurile și incertitudinile. N-ar vrea să-și închidă în inimă privirea, pentru că și-ar frânge zborul de-ar sta s-asculte, în inimă, privirile cum plâng.
Își privește uimită trupul, un trup pe care încă se mai văd urmele trecerii lui. Oare de ce nu i-a spus niciodata că aceste urme se înroșesc de fiecare dată când le privește?
Oare de ce nu i-a spus niciodata cât înseamnă El pentru Ea? De ce nu i-a spus că el este bătaia inimii ei? Cum ar mai putea EA să trăiască dacă aceasta bătaie ar înceta?
Poate că acum ar trebui să-i spună: " Dacă ti-ai dori să dispar din viața ta, ar trebui să mă arzi în adâncul sufletului tău. Dar aceasta ardere ne-ar lăsa singuri. Ne-am pierde sufletele si trăirile, și am pierde atâtea sentimente și clipe dorite... netrăite"