Când vântul îţi bate-n privire.....

E frig.....ţi-e frig....din ce în ce mai frig. Te zgribuleşti în haina-ţi, parcă, uneori prea mare.
Ţi se gârboveşte întreaga fiinţă. Şi trupul. Şi sufletul. Trăirile, sentimentele, împlinirile şi neîmplinirile.  Şi-aşa ajungi să uiţi de frumuseţea vieţii ce o trăieşti. Oare va afla cineva, vreodată, cât de adânc este abisul din sufletul tău?
De ce accepţi FEMEIE, vântul ce-ţi bate-n privire? Cum de-ai încuviinţat ca privirile născute de tine să dea naştere atâtor furtuni întârziate?
N-ai învăţat încă diferenţa dintre certitudini? Cu cât îl iubeşti mai mult cu atât îl vei "învăţa" să te iubească mai puţin. Şi când nici măcar durerea n-o vei mai putea simţi, vei încerca să împaci cele două certitudini si-ţi vei transforma viaţa într-un puzzle. Şi-astfel vei îmbina bucăţi din tine "iubită" cu bucăţi din tine "neiubită", ajungând să te vezi ciudat în ochii tăi şi, dureros, să te deplângi în ochii lui.
Cum s-a-ntâmplat, femeie, ca ochii tăi să  devină răscruci măturate de vânturi? Te naşti, dar cu fiecare naştere încerci să renaşti, şi-stfel, din propria-i cenuşă, o nouă pasăre Phoenix îşi ia zborul.
Si-atunci te-ntreb, de ce tu cea care naşti şi te renaşti, nu poţi păstra în ochi seninătatea acelei priviri dătătoare de viaţă?
Sunt o mulţime de femei cărora vântul le bate-n privire. Rugati-vă pentru ele...