Privesc zaţul cafelei
băută
in urmă cu câteva luni.
(de ce o mai fi acolo?)
Nu reuşesc să mă gandesc
la mine.
Nu mă regăsesc.
Regăsirea
nu mi se mai pare o opţiune.
Imi privesc chipul
reflectat in zaţul cafelei
schimonosit,
spart.
Şi...râd
din tot sufletul
de propria-mi prostie
spunându-mi:
"Femeie, trezeşte-te
cioburile nu-ţi mai pot
modela trupul.
Nu vei mai putea fi
niciodată
dăltuită in piatră.
Trezeşte-te..."
Cine-mi va pune
ceasul
sa sune?
Aucun commentaire:
Publier un commentaire
Remarque : Seuls les membres de ce blogue sont autorisés à publier des commentaires.