Iubitele vântului - Primăvara femeilor singure
Primăvara din cer şi din oameni s-a rătacit prin zăpezi şi vânturi, lăsând uşa anotimpului deschisă, doar spre frig şi cenuşiu.
Când e frig, singuratatea e mai grea. Fulgii lovesc pervazul ferestrei şi al inimii, strivind, fără milă sau regrete, fiecare clipă in care lacrima tăcerii aşteaptă mângâierea unui cuvânt sau a unei inimi. Nimic din noi nu infloreşte când zăpezi de gânduri şi nelinişti ne aruncă prizonieri in cătuşele singurătăţii. Cu siguranţă există şi o cheie, dar de cele mai multe ori, e aruncată intr-un ocean de aşteptare şi dor. Alteori visăm, ani şi ani, să vina un salvator care să ne scape din ghearele însingurării. Dar zburătorul întârzie... Doamne, de ce îngădui să fim atât de orbi, încât să nu vedem că de cele mai multe ori, cheia e chiar în mâinile noastre, în inima noastră, în mintea noastră, în sufletul nostru? De ce ne e teamă de zborul libertăţii de a alerga spre o altă inimă, de zborul iubirii? Trăim în trecut, călcând mereu pe urmele zilelor când eram sau nu pereche. Cautam răspunsuri şi rezolvări doar pentru ieri.
Ne topim timpul şi bucuria în focul neputinţei de a schimba acum ce a fost atunci. Ramânem veşnici prizonieri între "ieri" şi "astăzi".
Dar mâine? In fiecare seară păşim prin somn spre "mâine". Chiar şi pentru noi, cei singuri, vine, necondiţionat, "mâine".
Un "mâine" care doare şi sperie. Un "mâine" ursuz şi tot mai obosit de aşteptare... Da, exista şi o primăvară a femeilor singure... O primăvară a femeilor care nu au câştigat o inimă de barbat... Femei frumoase, femei împlinite profesional, femei energice dar şi sensibile, femei care cresc singure copii... femei singure...
Şi, aparent, inexplicabil pentru toti, cum o astfel de femeie este totusi singură... Dar de cele mai multe ori, explicatia e dureros de simplă: sunt singure, fiindca multe dintre aceste femei, învingătoare în diverse domenii, nu reuşesc să rămână şi căştigătoarele unei inimi de bărbat. Şi cine ar putea spune dacă vina este feminină sau masculină?
Unor femei li se reproşează că sunt imposibile, pretenţioase, distante, că nu se poate apropia nimeni de ele.
Eu aş zice dimpotrivă. Sunt femei de care oricine se poate apropia. Sunt extrem de sociabile şi de prietenoase.
Chiar extrem. Problema e însă alta. Sunt femei cumplit de incomode, spun întotdeauna ce gândesc şi nu neaparat în cuvinte (le ajută foarte mult ochii şi atitudinea), trăiesc într-un ritm foarte susţinut şi mai întotdeauna reuşesc să îi sperie pe oameni, cu intensitatea trăirilor lor. Sunt femei pe care orice bucurie le face să explodeze, dar şi orice tristeţe le dezintegrează. Şi au nevoie de un real sprijin afectiv. De un umăr întotdeauna aproape, atunci când privirea e umbrită de lacrimi. Dar, de obicei, primesc doar motivaţii: "Mi-e teamă să mă apropii de tine. Mi-e teamă să nu-şi înşel aşteptările. Nu pot sa cred că există cineva atît de sensibil şi de romantic şi mi-e frică să nu te rănesc, să nu fiu doar o nouă decepţie pentru tine. Nu pot ţine ritmul cu tine". Şi într-un ocean de fricoşi sau indiferenţi, astfel de femei ce ar trebui sa facă? De mii de ani, femeile aşteaptă bărbatul care să le schimbe viaţa.
Dar, alunecând prin timp, nici bărbaţii nu mai sunt ceea ce legendele ne fac să visăm. Acum şi barbatii aşteaptă doar oferte.
Sunt tot mai puţini luptători. Ingrijorător de des, bărbaţii acestui timp preferă să ofere doar bani sau sex.
In cazuri mai speciale, le oferă pe ambele, la pachet. Dar, in general, oferta în surplus a uneia dintre aceste componente încearca de fapt să suplinească deficitul celeilalte. Şi sunt femei care au mari probleme la ambele capitole. Dacă cineva le oferă bani, cadouri etc., sufletul lor se simte ca o marfă expusă pe taraba vieţii, aşteptând lipirea etichetei cu preţul. In faţa unei oferte sau chemări sexuale, trupul lor ţipă disperat de spaima de a nu deveni doar un obiect al unei plăceri de o clipă. Fără afecţiune şi ocrotire emoţională, e ca şi cum le-ar înscrie intr-un bordel. Sunt femei care n-au cerut şi n-au acceptat niciodată nimic material de la bărbaţii lumii. Dimpotrivă. Au dăruit ele orice, oricui, oricând au simţit că cineva are nevoie de un sprijin material, cu mare grijă să nu răneasca. Dar marele lor defect in ochii tuturor bărbatilor este ca cer mult, foarte mult, enorm de mult (imposibilul spune partea adversă), afectiv, emoţional, sentimental. Şi nu din egoism. Nu cer niciodată mai mult decât pot ele dărui. Cer într-adevar mult, dar ştiu să şi ofere foarte, foarte mult. Sunt femei care cer tandreţe. Cer grijă sufletească. Cer timp. Timp petrecut cu ele. Cu sufletul lor. Timp in care un bărbat să le ţină de mână, să vorbeasca cu ele, să le alinte cu privirea, cu inima. Sunt femei care vibrează doar la atingeri sufleteşti. Şi nu e o glumă. Asa sunt ele construite. Simt fiecare adiere ca pe o mângâiere, până dincolo de suflet. Şi acum, in prag de primăvară, îi intreb pe domnii, componenţi ai taberei adverse, ce bărbat al acestor vremuri, in care toţi vor sa fie "frumoşi, deştepţi, cu bani şi cu "x" amante, cât mai tinere şi cât mai frumoase", are timp pentru "absurdele" necesităţi emoţionale şi afective ale unor astfel de femei.
Aş vrea să cunosc şi eu unul... Sunt femei pe care nu le interesează în mod special ce face un bărbat cu trupul lui.
Chiar sunt confidente perfecte pentru tot felul de aventuri masculine. Dar trebuie să spună ei singuri despre ce e vorba, să nu afle ele de la alţii, fiindcă, fără să vrea neapărat, astfel de femei află întotdeauna. In schimb, aceste femeii sunt foarte posesive afectiv, emoţional, sufleteşte. Dacă cineva le-a înşelat, s-a sfârşit. Fără cale de intoarcere. Gelozia afectivă se manifestă uneori foarte simplu şi elegant: prin plecări. Astfel de femei pleacă. De multe ori, chiar renunţă să mai viseze sau să mai aştepte iubirea.
Li se pare suficient că unui bărbat, oricare ar fi el, măcar să-i pese de ce se întâmplă cu ele. Acest "să-i pese" însemnând doar un gest, un telefon, o privire, un semn din care ele să înţeleagă, dar mai ales să simtă, ca măcar o secundă dintr-o lună, bărbatul acela s-a gândit pur şi simplu la ele.
Fără să vrea nimic pentru ele sau pentru el. Dar nici asta nu se prea întâmplă. Astfel de femei sunt cautate de bărbaţii care au nevoie de bani, de cunoştinţe,
cărora să li se rezolve probleme, de mâncare, de tigări, de mers la
cumpărat haine, de împăcat cu soţia, iubita, de păstrat confidenţialitatea amantei, de medicamente, de dus la doctor, de tratat urmările beţiilor, de îngrijit morminte, de introdus acţiuni de divorţ, de plătit facturi, de organizat zile aniversare... şi lista e incredibil de lungă şi diversă.
Şi din când in când, mai primesc şi câte o cerere in căsătorie, care le uimeşte de fiecare dată cu egoismul care răzbate din ea. Trăim un timp în care bărbaţii sunt foarte grăbiţi şi foarte ocupaţi.
Au afaceri, au prieteni, au probleme, au amante, au familii, au maşini, au... au... au... In schimb nu au timp şi au din ce in ce mai putin suflet de dăruit. Poate e absurd să generalizez, dar am întâlnit foarte multe femei care suferă din cauza indiferenţei şi graba bărbaţilor... Marea problemă nu e ce se întâmplă în dormitor, între un bărbat şi o femeie.
Marea mea problemă e dincolo de dormitor. A doua zi, a treia zi. Ce rămâne, dacă rămâne ceva din vibraţia sufletului care a muşcat plăcerea cărnii.
De obicei e doar... tăcere şi indiferenţă. Până la o noua vibraţie sexuală... Nu cred ca performanţele sexuale sunt condiţia esenţială a unei relaţii între un bărbat şi o femeie. Nici expresia unei iubiri.
Binele acela trupesc poate fi un aspect necesar, dar cred că pentru o femeie, condiţia absolut obligatorie e să îi fie bine sufleteşte. Să-i fie cald în inimă şi în priviri. Şi nu doar atunci, o clipă, ci mai ales a doua zi, a treia zi...
Dar bărbaţii nu au timp sau nu au chef decât de legături trecătoare şi foarte multe femei trebuie să se închidă mereu... în gustul ucigător al gândului de a fi fost doar un trup râvnit. Sau să plece... Unde? Spre cine? Spre o nouă singurătate? Câti din barbatii acestui timp s-au gândit să afle câte ceva despre iubitele lor, punându-le întrebări de genul:
-când ai cântat ultima dată... când ai plâns ultima dată...
-când ai fost ultima dată egoista şi ţi-a prins bine...
-când ai dansat ultima dată...
-când te-ai uitat pe furiş la un bărbat ultima dată...
-când ai fost la mare ultima dată...
-când ai spus ceva urât ultima dată...
-când te-ai tocmit ultima dată...
-când ai fost cinica ultima dată...
-când ţi-ai reprimat un vis ultima dată...
-când nu ai mai tinut cont de nimic ultima dată...
-când ai probat o rochie mai veche ultima dată...
şi chiar să şi aştepte răspunsuri. Şi să simtă că aerul dintre ei e prea rarefiat...
Sunt femei care nu pot rămâne lângă un bărbat, dacă nu le e bine sufleteşte. Indiferent de ce alte avantaje ar putea beneficia.
Ele sunt nevoite să rămână... iubitele vântului. Şi e chiar vântul (nu e domnul Vîntu, cum s-ar putea inţelege). Şi chiar dacă e "rece", am cunoscut femei care preferă răceala vântului, decât zăpada unei inimi de bărbat. Şi dăruindu-şi trupul vântului şi sufletul tăcerii, pot din nou să viseze, să cânte, să danseze în braţe de frunze şi iarbă. Astfel ele devin femei-prieten. Şi tot ele susţin cu tarie că intre rolul de femeie şi cel de femeie-prieten e întotdeauna de preferat al doilea. Vine o vârstă când femeile nu mai aşteaptă prinţi călare pe cai albi... Aşteaptă un bărbat obişnuit, după care nu toate femeile întorc capul... poate ceva mai mult sentimental... un om impresionat de descoperirile sufletului, un om care se miră cu sinceritate de vibraţiile unei iubiri târzii, un om care crede că primeşte daruri preţioase, ascunse intr-o privire sau intr-un zâmbet, un om "agresiv de sincer", un om care ştie să aprecieze emoţia şi simplele bucurii ale unei zile, un bărbat pornit cu sufletul pe urmele unei femei, un bărbat care vrea să vorbească cu o femeie, un bărbat care şi-ar dori un răspuns la zâmbetul tandru şi protector trimis unei femei...
Primăvara femeilor singure... s-o aşteptăm iarăşi, iubind... visând şi... sperând.
Poate, cine ştie...
http://www.markk.info/iubitavantului/iubitele-vantului.html - Gabriela Hrebenciuc
