Nu poate fi decât un naufragiat într-o lume fără nume. Îşi strânge amintirile într-o sticlă, atât de veche încât nu se mai vede urma începuturilor şi nu se poate distinge limita orizonturilor.
Simte nisipul timpurilor cum îi biciueşte faţa şi se întreabă neîncetat când o să scape de fantomele care-i bântuie trecutul.
Este prizonierul unui întuneric pe care, din păcate, îl percepe şi aproape că a ajuns să-l înţeleagă. Şi această înţelegere îl transformă într-un bărbat orgolios şi mândru, cu atâta dorinţă de afirmare încât aproape că ajunge să se autodistrugă.
Important este cât de multă energie reuseste să atragă, energie pe care, aproape inconştient, o fură de la orice fiinţă întâlneşte în cale.
Nimeni nu-l înţelege dar nici nu are pretenţia de a fi înţeles. Trăieşte intr-o mie de feluri foarte absorbit de propria-i persoană dar cu atenţie distributivă şi pentru cei cărora le alocă un dram de tandreţe.
Trăieşte drama neobositului alergător de cursă lungă : singurătatea. Îşi doreşte întotdeauna momentul triumfului, dar familia, rudele şi prietenii nu mai reprezintă publicul ţintă. Şi-atunci, vanitosul, se transformă într-un bărbat emotiv, pripit şi susceptibil.
N-ar accepta niciodată umilinţa, dar în adâncul sufletului lui se autoumileşte de o mie de ori pe zi. Cum de poate suporta atâtea contraste? Cum de se poate împăca cu ele şi-astfel, să-şi continue liniştit existenţa ?
Dacă ar reuşi să se împace cu trăirile violente din interiorul lui ar înţelege că este prizonierul unei iubiri fără început şi sfârşit, o iubire ce nu-l va părăsi niciodată dar care-i va mistui măruntaiele sufletului până se vor transforma în cenuşă. Şi-atunci, numai atunci, va putea să renască şi să se ridice ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă.
Pe cine oare va lăsa să-l ajute să renască ?
