Reflecţii despre noi

     Viaţa e un fel de nebunie fericită. Dacă ştii să o traieşti cu lumină în suflet şi în gânduri vei ajunge să te regăseşti în fiecare zi, mai frumos sau mai frumoasă. Important e sa priveşti prezentul cu atenţie şi căldură şi viitorul cu zâmbet şi speranţă.

     Nu toţi gândim, apreciem, iubim, trăim sau ştim să dăruim la fel. Nu toţi putem înţelege sau intui zâmbetele sau tristeţile ascunse în spatele cuvintelor. Pentru toate astea avem nevoie de o mare capacitate de dăruire şi, mai ales, de o extraordinară putere de înţelegere a naturii umane. Cum să sesizezi subtile diferenţe de nuanţă, dacă nu ai înţelepciunea de a vedea dincolo de aparenţe? 

     Nici nu-mi mai amintesc de câte ori am greşit în viaţă, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, dar întotdeauna, mai devreme, mai târziu, si de ce să n-o recunosc, uneori mult prea târziu, mi-am găsit puterea sau curajul de a spune "iartă-mă". Nu ştiu dacă am fost iertată sau nu, nu ştiu dacă am reuşit să mai construiesc un pod între suflete, dar, din propria-mi experienţă, ştiu că, deşi sunt capabilă să iert, nu am capacitatea de a şi uita vreodată. Dar întotdeauna am găsit modalitatea de a nu lăsa lucrurile nefinalizate, nediscutate.

     Cuvintele nu se regăsesc în încercări eşuate de dialog. Ele se formează nenăscute din trăirile noastre şi îşi cer dreptul la viaţă atunci când cu timiditate sau cu toată puterea dorim să ne exprimăm sentimentele. Cuvintele nu vor muri niciodată în noi. Ele vor adormi, vor creşte sau se vor transforma, dar întotdeauna îşi vor cere dreptul la viaţă. Trăieşte-ţi cuvintele, onorează-ţi trăirile şi-atunci sentimentele vor prinde contur, vor respira şi îşi vor găsi locul în tine. 

     Noi ne naştem din noi, din trăirile noastre, din durerile noastre spuse sau nespuse, din bucuriile, eşecurile, acţiunile sau inacţiunile noastre. Noi suntem cei care ne creionăm, ne desenăm, ne colorăm si apoi, încântaţi de lucrarea noastră, ne "livrăm" lumii.  Nu e nimeni vinovat că nu reuşim să ne ridicăm/sau să ne coborâm   deasupra sau sub condiţia umană în care considerăm, real sau nu, că ne aflăm. Uneori simt nevoia să mă întorc către copilul din mine şi să-i spun: ajută-mă să mă ascund în inima ta, acolo simt că voi putea respira, în sfârşit, linişte!!!