Multumesc, dragă Alex Chermeleu!

                  În fiecare zi îmi acord câteva minute să citesc un blog care-mi place foarte mult. Cel al lui Alex Chermeleu (https://alexchermeleupersonal.wordpress.com). Nu ştiu cum reuşeşte să redea atât de bine, în fiecare zi, natura umană, în forma ei cea mai pură. 

                  Uneori am impresia că-i apar cuvintele în vis şi că el nu face altceva decât să se trezească şi să le aştearnă pe hârtie. :)))) 

               Sunt realmente invidioasă când, citindu-l, parcă a scormonit în sufletul meu şi-a aruncat de-a valma, pe hârtie, tot ceea ce a găsit pe-acolo.:))) 

                 Whatever....nu pot decât să-i mulţumesc pentru momentele, atât de frumoase, pe care le savurez citindu-l. Acesta este unul dintre ele: 

Si nu mai vreau sa fii Nefericita!

Vreau sa fii TU!

De cate ori ti-ai sters lacrimile in soapta si ti-ai pus masca fericirii? De cate ori mi te-am imaginat ghemuita in acel colt uitat de lume cu zambetul ravasit in amintiri? Nu am putut niciodată sa ma uit in ochii tai tristi fara sa rup bucati din inima si sa le arunc in jurul meu. Fiecare planset al tau mi-a spus mereu ca tu esti mai puternica decat ai fost ieri si ca singura vei strapunge suferinta.

Dar eu te vreau langa mine. Vreau impreuna cu tine sa sufar, sa ma bucur, sa plang si sa rad de fiecare data cand imi spui ca vrei sa mai raman. De cate ori ai ferecat portile inimii pentru a nu face loc luminii? Cum ai putut sa te ineci singura in toate dramele ”personale” si aruncate gratuit in sufletul tau de catre oamenii rai si fara inimi?

Oameni fara chip care ti-au ucis clipele … Niste criminali de clipe. Violatori ai momentelor. Unde ai putut sa iti uiti iubirea atunci cand cei din jur te-au intors din drumul tau spre fericire? Doar pentru a-si gasi ei insisi acea fericire. O fericire falsa. Muta. La fel ca ei. Cate saptamani, luni si ani au trecut fara sa te bucuri de tine si de visul tau?

Fara sa te bucuri de zambetul tau curat, de rasul tau de copil si de frumusetea ta divina … Unde ai lasat inima sa poposeasca si cui ai imprumutat visul tau senin?

Vreau sa ma asculti acum!

Vreau sa razi. Atunci cand ochii tai sunt inchisi. Atunci cand te trezeşti in diminetile cele mai reci de pe pamant. Vreau sa razi atunci cand toti ceilalti plang. Cand lumea isi inghite cuvintele in cele mai amare zile. Vreau sa fii Puternica. Vreau sa fii TU!

Pentru ca tu esti vantul cel mai puternic. Valul cel mai inalt. Nisipul cel mai fierbinte. Ochii cei mai blanzi …

Te rog nu mai plange! Te rog …

Pentru ca eu nu mai vreau sa fii nefericita!

https://alexchermeleupersonal.wordpress.com/2014/04/12/si-nu-mai-vreau-sa-fii-nefericita/

Vorbe răscolite despre "mizeria umană"

              Cât de sincer ne permitem să vorbim despre mizeria umană? Nu doar cea pe care o sesizăm zilnic sau ocazional, ci aceea pe care avem impresia că n-o putem găsi în sufletele noastre sau în sufletele celor pe care-i investim cu toate sentimentele noastre frumoase?
              Aproape niciodată....
              De ce? Are o formă prea pură acolo unde zace ascunsă, adânc în sufletul nostru. O ridiculizăm, înfierăm, exterminăm, etc. atunci când o sesizăm la altcineva, dar când e vorba de propria noastră mizerie, "uităm", inexplicabil de altfel, de existenţa ei. În noi, minunaţii şi extraordinarii "noi", pur şi simplu nu există.
             Cât de mizerabili putem fi şi cât de jos putem ajunge, în adâncul haznalei abjectelor sentimente umane? Întotdeauna spun "mai jos de-atât nu se poate" şi-ntotdeauna mi se demonstrează că se poate şi că această hazna, practic nu are limită.
            Că mizeria umană, surprinzător încadrată la sentimente umane, dar foarte reală, este apanajul oamenilor deştepţi, calculaţi, fără suflet şi care, în loc de inimă, au o listă de nevoi de satisfăcut, indiferent de cadavrul pe care care calcă, acum, peste un minut sau peste două sau oricând au poftă domniile lor să păşească, în decursul vieţii lor mizerabile.
            Şi-astfel, mizeria umană, se manifestă zilnic printre noi, o acceptăm, o tolerăm, uneori o şi copiem, sătui să ne-o încasăm doar noi şi înrăiţi la maxim de dorinţa de a şi-o încasa şi alţii.
            În înţelepciunea lui, Alfred de Musset spunea că "uitarea este vechiul leac pentru mizeria umană". Dacă ar fi ştiut câtă dreptate şi forţă au spusele lui....... De aceea, locuitorii, păstrătorii şi apărătorii înfocaţi ai haznalei abjectelor sentimente umane, se lecuiesc miraculos de fiecare dată de această "boală", renasc din propria mizerie şi păşesc senini şi netemători către cel de-al "n"-lea potenţial cadavru pe care să calce în drumul lor către bifarea listei cu nevoi de satisfăcut.
             Când ne "jucăm" cu gunoiul, dragii mei, ajungem să mirosim ca el, ajungem sa-l tolerăm, să-l "înfrumuseţăm", dar la oricâte artificii de cosmetizare am apela, vom rămâne cu mirosul lui în nări toată viaţa. E pestilenţial şi miroase a hazna. Şi te va lăsa marcat pe viaţă....atât cât îţi este dat să o trăieşti.