Mi-aduc aminte bine,
nu te-am iubit niciodată la apus,
atât de mult cât te iubeam la răsărit,
somnoros și răvășit de visele pe care,
de fiecare dată, invariabil,
la o ceașcă ciobită, cu cafea aburindă,
nu reușeai nicicum să mi le povestești.
Câteodată îmi făceam curaj să te întreb:
mă mai iubești?
și tu râdeai, coborându-ți pleoapele,
enigmatic, ca un scut, peste privirile tale,
încărcate de taine, indescifrabile
sufletului meu torturat de atâta nesiguranță.
Nu-mi amintesc să-mi fi răspuns vreodată,
dar mă mințeam că, prin gândurile tale nepovestite,
zboară cocori albi cu numele meu scrijelit pe aripi,
și că întotdeauna, din zborul lor
înveți, în fiecare zi,
cum trebuie iubită o femeie ca mine.
